Lasata Secului reprezinta ultima zi cand se mai poate manca "de dulce", inainte de a incepe unul din cele patru mari posturi randuite in Biserica Ortodoxa (Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintelor Pasti, Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si Postul Adormirii Maicii Domnului). Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Pasti este singurul care are doua Lasata Secului, unul pentru carne, celalalt pentru lactate, oua si peste.
In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, prof. dr. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.
Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar, un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in "Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”[1].
Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite, Animolile, Moroleuca etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani. In comuna Afumati aceasta sarbatoare nocturna se numeste ”Olelie”, nume intalnit in putine localitati si a carui origine nu este foarte bine cunoscuta.
Am intalnit denumirea si intr-o nuvela a lui Fanus Neagu, intitulata ”Ningea in Baragan (Olelie)”, a carei actiune este plasata in satul Suligatu, mentionandu-se insa faptul ca acest obicei se pastreaza in mai multe sate din Baragan. Anumite studii mentioneaza ca termeni folositi in Muntenia pentru aceasta sarbatoare: Urlalie, Uralie, Olelie. Etimologia cuvantului ”olelie” este greu de precizat.
Ion Caliman in studiul sau ”Restructurari tematice si conotative intr-un obicei traditional din zona Fagetului –Strigarea peste sat” incearca explicarea denumirilor din zona respectiva, precizand insa ca ”etimologic este greu si, totodata, riscant de precizat originea denumirii obiceiului, caci este recunoscut faptul ca etimologiile populare au dat nastere de multe ori unor cuvinte curioase, chiar bizare pentru noi astazi, dar care in mentalitatea si graiul traditional au functionat si s-au pastrat cu rigurozitate (fenomenul mai poate fi constatat si in unele balade, colinde, oratii ori descantece zonale)”.
Acesta incearca insa explicarea termenilor de ”alimoli” sau ”animoli” prin existenta unor interjectii initiale (ali, alei, alelei) de la care se presupune ca s-a ajuns la la actualele formule de strigari, repetate ca un laitmotiv de atentionare a auditoriului (comunitatea sateasca) si de ritmare speciala a strigarilor. Procedand intr-un mod similar, am putea crede ca termenul ”olelie” provine de la interjectii de tipul ”oleo”, care inseamna ”aoleu”.
Originea obiceiului se pierde in negura timpului. In timp ce unii il considera de origine slava, altii considera ca acesta provine de la daci, la care exista obiceiul rotilor de foc asociate unor ritualuri agrare de sporire a fertilitatii pamantului si de asigurare a rodniciei pamantului in noul sezon agrar. Dacii aprindeau focuri ritualice pentru purificarea pamantului, pentru alungarea spiritelor rele si pentru a se bucura de o recolta bogata in sezonul agrar aflat la inceput. Ritualul acestei sarbatori, in ciuda denumirilor diferite, este destul de asemanator in satele unde se mai practica.
Ion Caliman mentiona ca ”indiferent de zona, au urmatoarele caracteristici: in seara cuvenita (Joi Mari din Saptamana Mare a Pastilor, sau, mai rar, in prima seara de Lasata Secului) se constituie grupuri de sateni, cu precadere barbati, mai ales tineri, iar mai recent si copii, care, dupa aprinderea de lumanari la crucile si mormintele celor trecuti in lumea „fara dor” si impartitul pomenilor in cimitir (in ultimul timp, mai ales dulciuri pentru copii), peste mormintele stramosilor, urca pe dealurile ce marginesc satul, de-o parte si de alta, ori pe ulitele satelor de lunca si, in unele cazuri, chiar in cimitir („progage”) si aprind focuri pe care le intretin pana tarziu noaptea.
De fapt, pana la terminarea „strigarilor”. Traditional, gramada de priveghi este formata din tulei („tuluji”) scosi din ieslea vitelor, adunati peste iarna, ienuperi („jarepeni”), lemne, crengi, iar mai nou si din cauciucuri uzate, pentru ca focul sa tina mai mult. Mai intai se bate un par in pamant (ca centru, stalp al focului), in jurul caruia se cladesc celelalte materiale, asemenea facerii unei clai de fan. In satele de ses se aprind si in locuri virane cateva focuri, care sunt pazite de tineri, copii si barbati mai in varsta.
Participantii isi confectioneaza din timp sau in aceeasi zi un fel de torte, numite in zona „moroleuci”, „fesciloane”, „fescile”, iar, mai nou, „parasute” ori „rachete”, facute din carpe, darze, calti, dragaloci, coaja uscata de lemn, fuior, iasca (burete de copac), buret, cauciuc.
Acestea se leaga bine in jurul unui bat bun de azvarlit (de 60 – 80 cm) si apoi, somoiogul („fesciloniul”) astfel confectionat, se imbiba cu petrol, benzina sau motorina, pentru a se aprinde mai repede. Tortele se aprind si se arunca, pe rand, in sus, sau pe coasta dealului la vale, inspre sat si inspre presupusul auditoriu (comunitatea sateasca), fie deasupra mormintelor, in satele in care nu se mai obisnuiesc si strigarile specifice, ci numai facerea focurilor si aruncarea tortelor.
In unele sate se confectionau si cercuri (sau roti) din crengi, nuiele sau din rotilele plugului, invelite in calti, darze sau paie, care, la sfarsitul strigarilor, se aprindeau si se rostogoleau la vale, catre sat, in urale generale. Tot in final, cand focurile se mai domolesc, in unele locuri tinerii organizeaza un fel de intreceri initiatice, probe ale destoiniciei, concursuri ad-hoc de sarituri peste foc, in semn de purificare (focul, apa si alte obiecte si substante au, in credinta traditionala, un pronuntat rost purificator).
Astazi, in majoritatea cazurilor, se aprind focuri si se arunca tortele doar in cimitir”. Dar primul care descrie acest obicei a fost Dimitrie Tichindeal (preot, poet, carturar, numit de Eminescu in”Epigonii” ”gura de aur”) la inceputul secolului al XIX-lea: „...Tocmai de la romanii cei de mult, care (in) februarie in 22 aveau sarbatoarea dumnezeitii Fornacalia sau fornicas, adeca cuptoriu zis, care in alte jertve aprindeau grau cu paie neimbletite in cinstea dumnezeitii – au luat, si pana in ziua de astazi il tin, obiceiul ca la lasatul de carne (...) faceau feciorii foc seara si aprindeau hodaite facute de paie...”
Iata cum descrie Fanus Neagu acest obicei in nuvela mentionata: ”De Lasata-Secului (…) e obiceiul sa se dea cainii in jujau, iar noaptea sa se aprinda focuri pe movile si flacaii sa strige olelie, sa strige adica numele fetelor ramase nemaritate si sa spuna lumii ce betesuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu barbat, banuite ca ar calca stramb.” Folcloristul Simion Florea Marian, in ”Sarbatorile la romani” considera ca aceasta datina este sarbatorita numai de catre romanii din Banat si Transilvania, care o numesc ”Alimori”, dar si Priveghi, Hodaite, Hodaize, Hopaize si Opait.
El prezinta desfasurarea evenimentului asa cum il relateaza B. P. Hasdeu: ”se face in unul sau mai multe locuri foc, fiecare partas aducand partea sa de lemne, paie etc. Acolo canta, striga, joaca si ureaza sau chiuie poporul format din tineri si batrani. Acest foc se numeste Priveghi. In intervalul petrecerii iau tinerii din focul priveghiului taciuni aprinsi in mani si intorc pre langa sau in jurul focului, formandu-se din taciune sau paiele legate si aprinse pe taciune un cerc de foc.”
Acelasi cercetator descrie ”Hodaitele”, sarbatorite de romanii din munti si de sub poalele Muntilor Apuseni din Transilvania. Hodaitele, la care participa copiii peste 12 ani si feciorii, sunt facute din nuiele cu cate doua crengi, intre care se indeasa paie si tuleie (paie de porumb), pe care le aprind si cu care fac tot felul de figuri. Dupa ce acestea ard, se insira tinerii, in frunte cu un vataf si incep a striga, batjocorind mai ales fetele nemaritate si feciorii ramasi neinsurati. Strigaturile pot fi de felul urmator: Alo more! More! Silito, silito more! Fata lui popa Vasile S-a uitat in fantana Si de ciuda si banat Ca nu s-a mai maritat I-a iesit pe piele varsat….etc. In privinta strigarilor, se pare ca rolul lor era de a sanctiona orice abatere de la normele si moralitatea traditionala, avand astfel un rol justitiar.
Astfel, Ion Caliman identifica mai multe tipuri de strigaturi: - satirizarea celor codasi in muncile agricole specifice perioadei; - ironizarea celor lenesi, codasi, fuduli, mincinosi, betivi, zgarciti, a femeilor faloase peste masura, egoiste, rele de musca si secretoase etc.; - demascarea celor care nu se casatoreau la timp, ramanand astfel feciori batrani si trebuind sa-i insoare babele, sau ramaneau „fete statute”; - satirizarea si batjocorirea vrajitoarelor din sat, a „strigoilor” si „strigoaielor”, a „muronilor” si „muronitalor”, despre care se credea in mentalitatea comunitatilor rurale ca aveau puterea sa fure laptele de la vaci sau de la oi si sa le „starpeasca” (adica sa le lase fara vitei sau miei) sau sa produca alte necazuri in sat, prin intermediul spiritelor rele pe care le puteau coordona intr-un anumit fel; - deconspirarea in auzul tuturor a aventurilor erotice nepermise si rusinoase, sanctionate de aceasta „instanta” instaurata ad-hoc in comunitatea in care actioneaza legile nescrise ale traditiei etc.
In comuna Branesti, aflata la mica distanta de Afumati, obiceiul se numeste ”Uralie” si consta, de asemenea, in aprinderea de focuri si strigari batjocoritoare la adresa moravurilor satului, precedate insa de formula ”Uralie! Uralie! La mos Ilie in palarie!”.
Focul, asociat in traditiile populare cu forta de purificare si cu fertilitatea, a luat diferite forme de-a lungul timpului. In comuna Afumati, in urma cu cateva zeci de ani focul se facea intr-o cutie mica, legata cu o sarma si care era invartita de participanti, in timp ce strigau ”Olelie, Olelie/De capul lui…sa fie!”. Pe parcurs au inceput sa se faca focuri mult mai mari, asemanatoare celor descrise in celelalte zone ale tarii, iar in ultima vreme, din pacate, se constata o deteriorare a obiceiului, in sensul ca sunt arse, de cele mai multe ori, cauciucuri, care nu fac decat sa polueze mediul inconjurator, iar tinerii care participa au un comportament care lasa de dorit.
Urmele cauciucurilor arse la Olelie se vad in comuna mult timp dupa eveniment, la colturile strazilor unde au au avut loc astfel de manifestari ramanand un praf negru, greu de indepartat. Incercand sa raspunda la intrebarea daca folclorul va disparea, Ovid Densusianu afirma in 1909: „Nu poate fi deci vorba de o disparitie completa a folclorului vechi, ci numai de o reducere ori de o modificare a lui. Grija culegatorului a fost si este prin urmare exagerata (…) Intr-adevar, prin culegerea de material nou, folcloristii vor gasi totdeauna drum deschis pentru studiile lor si niciodata nu le vor lipsi fapte noi, actuale, asupra carora sa-si indrepte atentiunea: fiecare epoca e caracterizata prin manifestatiuni proprii de viata si urmand aceste manifestatiuni asa cum ele se reflecta in sufletul contemporanilor, folcloristii vor avea intotdeauna un camp intins de cercetare”[2].
Cu toate acestea, consider ca o intoarcere catre ceea ce a insemnat acest fenomen in trecut ar fi mult mai benefica decat modul in care se desfasoara in prezent.
Autor: prof. Madalina Sebe
Sursa: https://limbasiliteraturaromanaafumati.blogspot.ro/2014/03/olelia-de-la-afumati-origini.html?spref=fb